vineri, 5 martie 2010

varianta 12-2007

Rezolvare varianta 12 Limba Romana
Subiectul I (40 de puncte)
1) Sens denotativ: marmura cea rece; chip frumos; umăr stâng-
Sens conotativ: a gândurilor urme; a visurilor turme-
2) Polisemia cuvântului rece: Sezonul rece începe din noiembrie. La munte bate un vânt rece ca gheaţa.
Pentru a picta un tablou de iarnă, folosim culori reci. La restaurant am mâncat o gustare rece şi o friptură de pui.
3) Enunţul corect: El însuşi (Chiar el) a transcris cu majuscule tot textul dat, ceea ce este o mare greşeală.
4) Prezenţa eului liric: verbe şi pronume la persoana I: „şoptesc”, „eu […] îmi strâng”, „te caut”, ”minte-mi” şi adresarea directă ce accentuează subiectivismul poeziei prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular:”chipul tău”, „Tu”, „încremenişi”.
5) Imaginarul poetic: „Zadarnic şterge vremea a gândurilor urme”, „Şi toate trec ca vântul - dar chipul tău nu trece.”
6) Motivul romantic al visului; tema iubirii; tema timpului;
7) *„chip frumos”- prin utilizarea epitetului „frumos” alăturat chipului, eul liric realizează un scurt portret al iubitei, care este de o frumuseţe incredibilă, amplificând astfel intensitatea sentimentului de dragoste profundă pentru eternitate; *simetria sintactică realizată prin repetiţia sintagmei “În veci” care sugerează statornicia iubirii, eternitatea sentimentului profund al eului liric pentru femeia iubită.
În prima strofă a poeziei, eul liric ilustrează atotputernicia iubirii, care învinge raţiunea, idee construită prin personificarea “şterge vremea” şi inversiunea “a gândurilor urme”. Uitarea nu acţionează asupra sentimentului profund de dragoste, întrucât imaginea iubitei este eternizată în mintea eului liric prin comparaţia “săpată ca-n marmura cea rece” şi personificarea “uitarea mână-n noapte a visurilor turme”. Ultimul vers este o antiteză între trecerea ireveresibilă şi chipul femeii iubite, rămas veşnic în mintea şi sufletului îndrăgostitului.
9) Versurile: “O, cum nu pot în braţe să te omor plângând,/ Tu, blond al vieţii mele şi-al dragostei copil!”. Dragostea eului liric faţă de iubită este extrem de puternică, invincibilă, idee exprimată prin interjecţia afectivă “O” şi exclamaţia retorică în inversiune, „cum nu pot în braţe să te omor”. În ultimul vers, poetul realizează un scurt portret fizic al iubitei, ea are părul blond „Tu, blond al vieţii mele”, este inocentă: „ şi-al dragostei copil” şi semnifică pentru eul liric viaţa însăşi. Adresarea directă „Tu” sugerează subiectivismul poeziei iar gerunziul verbului „plângând” permanentizează sentimentul de iubire.
10) Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului prin permanentizarea sentimentului de iubire sugerat de verbele la persoana I şi timpul prezent: „şterge”, „ eşti”, „trec”, „şoptesc”. Adresarea directă la persoana a II-a (”chipul tău nu trece”, “Te caut pretutindeni”, “Tu, chip frumos”, “Tu, blond al vieţii mele”) ilustrează dragostea eului liric pentru iubita ideală, sentiment profund, intens, săpat în sufletul lui „ca-n marmura cea rece”, iar repetarea adverbului de timp „în veci” sugerează faptul că iubirea este eternă, înrădăcinată în mintea şi sufletul eului liric.
Subiectul al II-lea (20 de puncte)
Text argumentativ: “O viaţă nefolositoare e o moarte timpurie.” (Goethe)
Sunt întrutotul de acord cu afirmaţia lui Goethe, că „O viaţă nefolositoare e o moarte timpurie” şi consider că viaţa trebuie trăită din plin , având scopuri precise, întrucât esenţială este intensitatea vieţii, nu durata ei.
Un prim argument în susţinerea adevărului exprimat de citatul de mai sus ar fi faptul că trebuie să ştim să ne bucurăm de viaţă, de această existenţă efemeră pe care fiecare dintre noi o are, savurând din plin orice moment de bucurie sau de tristeţe, orice picătură de ploaie sau rază de soare, un pom cu roade sau floare răsărită.
De asemenea, consider că trebuie sa fim conştienţi ca avem o singură viaţă, comparabilă cu o scenă, pe care noi, actorii trebuie să ne jucăm rolul cât mai bine posibil, pentru a nu avea o „viaţă nefolositoare”, ternă,ingredientele de maximă importanţă fiind pofta noastră de viaţă, responsabilitatea de a face în fiecare zi câte ceva folositor nouă sau altora. Această idee a vieţii ca spectacol de teatru aparţine antichităţii, de unde a preluat-o şi Mihai Eminescu în poezia “Glossă” şi în proza fantastică şi filozofică “Sărmanul Dionis”.
În concluzie, în relaţie directă cu argumentele aduse, consider că pentru a avea o viaţă folositoare trebuie să avem o atitudine pozitivă, încredere totală în noi, şi, nu în ultimul rând, să avem aspiraţii înalte, să nu irosim timpul, pentru că numai astfel putem obţine mai mult de la viaţă!
Subiectul al III-lea (30 de puncte)
Particularităţi de realizare a unui personaj dintr-o nuvelă istorică studiată:
* Alexandru Lăpuşneanul - “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi
(Alina Ergoveanu)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu