rezolvare variante 2008 subiectul II Lb Romana

Varianta 01
„Adevărul ne face liberi [...]”. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)
In primul rand sunt de acord cu citatul lui Nicolae Steindhart, conform caruia adevarul ne face liberi. Adevarul este una din valorile fundamentale ale vietii, ale existentei.
In opinia mea fiecare om are o viziune diferita despre adevar; se observa ca majoritatea persoanelor tind sa accepte mult mai usor o minciuna care sa le dea o stare buna de spirit decat sa accepte un adevar care sa ii supere. De aceea exista mai multe categorii de persoane ; - persoane care vad in adevar o valoare morala si care spun adevarul indiferent de consecinte. Totusi exista si persoane care mint sau accept sa fie mintite fie in scopuri personale sau fie ele caritabile ( pentru a nu rani pe cei din jur ) sau pentru ca se simt mai bine sa traiasca intr-o minciuna frumoasa...care sa le dea o stare euforica. De asemenea , un adevar care nu e spus in totalitate nu poate fi considerat o minciuna, dar de altfel aceasta fiind doar parerea mea,
Pe de alta parte putem spune ca adevarul e o calitate remarcabila pe care fiecare dintre noi o are, dar nu toti shtiu sa o foloseasca.
In concluzie "Adevarul ne face liberi" si personal cred ca nu trebuie sa ne hranim cu iluzii si cu lucruri reale care pot fi tangibile, care nu au nimic misterios si care nu ne dezamagesc.


Varianta 02
„Artistul dezvăluie omenirii calea spre armonie, care e fericire şi pace”. (George Enescu, Evocări; cf. Marin Bucă, Enciclopedia gândirii aforistice româneşti)
În opinia mea, afirmaţia lui George Enescu, în care acesta susţine că “artistul dezvăluie omenirii calea spre armonie, care e fericire şi pace”, este una întemeiată.
Din cele mai vechi timpuri, arta are rolul de a satisface omul din punct de vedere spiritual, indiferent de forma pe care aceasta o îmbracă. Muzica, poezia, teatrul sau pictura au toate menirea de a crea în rândul publicului o anumită stare sufletească; de regulă, formele artistice dau naştere unor trăiri interioare intense, dar natura sentimentelor generate depinde şi de mesajul pe care artistul a dorit să îl transmită, dar şi de cel care îi “consumă” şi interpretează opera. De exemplu, muzica rock induce persoanelor care o ascultă o altă stare de spirit decât muzica clasică, un film horror provoacă alte trăiri decât unul romantic, o poezie de dragoste eminesciană trezeşte în rândul cititorilor alte sentimente decât una simbolistă bacoviană, dar totodată, o piesă de teatru care se vrea a fi dramă poate impresiona şi emoţiona la nivele diferite două persoane din public, aşa cum o comedie poate fi extrem de amuzantă pentru cineva, dar penibilă pentru altcineva.
Totodată, “consumarea” formelor artistice, precum citirea unei carţi, vizionarea unui film sau a unei piese de teatru, poate conduce oamenii spre cunoaşterea de sine, spre autocunoaştere, care, dacă este conştientizată şi interpretată în mod just, constituie “calea spre armonie”.
Prin urmare, eu consider ca menirea artistului este aceea de a dezvălui omenirii calea spre anumite trăiri şi sentimente, iar atunci cand mesajul transmis este unul propice, “spre armonie, care e fericire şi pace”.



Varianta 03
„Acei care cred numai în bani nu sunt prea cinstiţi”. (Cilibi Moise, Apropouri)
Consider că afirmaţia făcută de Cilibi Moise, conform căreia “Acei care cred numai în bani nu sunt prea cinstiţi”, este una întemeiată, având în vedere că drumul spre îmbogăţire este dificil şi implică sacrificii uriaşe, ajungându-se chiar la pierderea cinstei şi a moralităţii.
În primul rând, preocuparea pentru bani este inevitabilă, având în vedere că banul ne asigură traiul şi existenţa, dar banii nu aduc fericirea în casa omului, ci viaţa în linişte şi pace alături de cei dragi. Din păcate, unii oameni fac din îmbogăţire un adevărat ţel, setea de avere creându-le dependenţă şi ajungând, treptat, să le domine existenţa. Aceşti oameni uită să mai acorde importanţă lucrurilor care contează cu adevărat.
În al doilea rând, această goană după îmbogăţire poate transforma oamenii cinstiţi în indivizi capabili de a face orice pentru a câştiga cât mai mulţi bani, determinându-i chiar să renunţe la onestitate, la principiile morale şi chiar să îşi neglijeze propria familie. Aşa cum afirma un vechi proverb românesc, banul este „ochiul dracului”.
În concluzie, oamenii „care cred numai în bani” sunt învăluiţi de mirajul averii şi pot acţiona şi pe căi necinstite pentru a o obţine, neînţelegând că, deşi sunt necesari pentru a asigura existenţa, „banii nu aduc fericirea” sau armonia în familie şi nu trebuie consideraţi un ideal.


Varianta 04
„În fond, preţuim tinereţea pentru că ştim că într-o zi va ajunge la bătrâneţe”. (Mircea Eliade, Oceanografie)
Din această afirmaţie a lui Mircea Eliade rezultă că valoarea tinereţii rezidă în efemeritatea ei. Eu sunt de acord cu acest fapt, consider că tinereţea este perioada în care omul are un potenţial maxim de dezvoltare şi afirmare, potenţial pe care trebuie să îl utilizeze cu înţelepciune şi raţiune, pentru că nu va dispune de el pentru totdeauna.
Cu siguranţă, dacă tinereţea ar fi singurul stagiu al vieţii, dacă oamenii ar rămâne pururea tineri, probabil că nu ar sti să aprecieze acest lucru, nu ar cunoaşte altceva şi nu ar avea un element de comparaţie.
Bătrâneţea este etapa ce survine tinereţii, în care omul, deşi are mai multă experienţă de viaţă şi probabil este mai înţelept decât a fost până atunci, nu mai are puterile pe care le avea cand era tânăr, nu are capacitatea de acţiune pe care o avea cu ani în urmă.
De aceea cred că, văzând uneori neputinţa sau slăbiciunea celor în vârstă, cei tineri ajung să preţuiască mai mult ceea ce au, conştienţi că îmbătrânirea este un proces care nu iartă pe nimeni.
Prin urmare, consider că preţuirea fiecărei perioade din viaţa este mai ales urmarea conştientizării că şi aceasta este doar o etapă trecătoare şi ireversibilă.



Varianta 05
„Binele, din punct de vedere moral, este tot ceea ce se potriveşte cu firea omenească”. (Ioan Slavici, Opere, XI)
Cred că binele ar trebui să joace un rol important în educaţia şi autoeducaţia oricărui individ. Ioan Slavici, prin afirmaţia sa, pune în vedere faptul că binele este singurul care se potriveşte, din punct de vedere moral, cu firea omenească.
Consider că omul nu a fost creat pentru a săvârşi răul, ci pentru a alege binele în orice situaţie, şi de aceea sunt de acord cu Ioan Slavici că binele este singurul care apare ca natural pentru firea omenească.
De asemenea, sunt de părere că omul nu alege întotdeauna ceea ce este bun, sau ceea ce este bine, tocmai datorită educaţiei sale. Nu mă refer aici doar la educaţia primită în familie, ci şi la autoeducaţia pe care şi-o face fiecare, educaţie determinată, în mare parte de condiţiile în care individul trăieşte, dar pe care el are posibilitatea (desigur, condiţionată de voinţă), de a şi-o modela.
De aceea, cred că un om, pentru a face alegerile bune în viaţă, pentru a distinge binele de rău şi pentru a urma calea corectă, trebuie să aibă parte de o educaţie potrivită în acest sens, în care valorile binelui să îşi aibă locul cuvenit.


Varianta 06
„ Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră”. (Marin Preda,
Creaţie şi morală)
Cred că în această afirmaţie, Marin Preda face o descriere succintă a oricărui om, prezentând câteva însuşiri care, probabil, caracterizează majoritatea indivizilor din zilele noastre.
În primul rând, el pune în vedere aspiraţia oricărui om de a fi fericit. De asemenea, reliefează faptul că acestă fericire este relativă la cei din jur. Prea de multe ori, unii oameni se simt nefericiţi doar pentru că au impresia că cei de langă ei au mult mai multe motive să fie fericiţi decât ei înşişi. Cred însă că, astfel, respectivii pierd din vedere motivele pe care le-ar avea chiar ei de a se bucura şi de a se simţi împliniţi.
În al doilea rând, cred că prin aceste cuvinte Marin Preda scoate în evidenţă tendinţa oamenilor de a fi invidioşi, de a se compara întotdeauna cu cel de lângă ei, şi de a fi, de obicei, nemulţumiţi de situaţia lor.
Cred, de asemenea, că o cale pe care un om ar putea ajunge la o stare de fericire ar fi să înceteze să se compare pe sine cu alţii, să devină conştient că el este o persoană unică, că are căi de împlinire unice.
În concluzie, consider că fericirea este o stare de spirit, o împlinire şi o linişte interioară de care fiecare din noi este personal răspunzător. Fericirea proprie nu ar trebui să depindă de nefericirea altora, dar nici nefericirea noastră de fericirea celor din jur.



Varianta 07
,Una din marile mulţumiri ale vieţii e să te ştii om bun […]”. (Ioan Slavici, Opere)
Sunt de acord cu afirmaţia lui Vasile Voiculescu, “A vorbi de bunătate în vremurile acestea când principiul luptei pentru existenţa umple, ca un Dumnezeu neînduplecat, tot cerul creaţiunii pare o naivitate sau o ironie”, deoarece aceasta exprimă o realitate a zilelor noastre.
În primul rând, cred că într-adevăr pare ironic să aducem vorba despre bunătate, când valorile promovate astăzi sunt egoismul, nepăsarea, şi când toţi cei din jurul nostru sunt cuprinşi doar de lupta pentru existenţa. În aceste condiţii, cu greu ne putem închipui cum cineva ar mai putea în zilele noastre să facă o faptă bună doar pentru că ştie că a proceda aşa este corect şi frumos.
În al doilea rând, cred câ toţi oamenii au devenit atât de preocupaţi de ei înşişi, de dorinţa de a le fi lor mai bine, încât a devenit un lucru obişnuit să crezi că cel care încă mai speră în existenţa bunătăţii, a generozităţii şi a ajutorului neinteresat este doar un naiv incurabil, şi că el trebuie tratat ca atare.
În concluzie, consider că remarca lui Vasile Voiculescu exprimă succint un adevăr profund şi trist al zilelor noastre, şi, totodată, remarcă pericolul în care se află omenirea, de a pierde una din valorile ei esenţiale: acel sentiment nobil, bunătatea.



Varianta 08
„Mă derutează oamenii care, decenii de-a rândul, s-au comportat într-un fel, au împărtăşit anumite convingeri, au manifestat atitudini tăioase, iar apoi, într-o bună zi, ne-au părăsit, iar într-o altă zi, au început să se comporte pe dos, să dea glas unor convingeri opuse, unor atitudini inverse. Poate fi omul atât de încăpător?”. (Ion Ianoşi, Opţiuni)
În vremurile noastre, în care interesul şi parvenirea sunt la ordinea zilei, caracterul omului se depreciază într-atât încât inconsecvenţa şi duplicitatea sunt tot mai des întâlnite.
Un prim argument ar fi faptul că fiecare persoană caută să se afirme în societate, să devină o personalitate recunoscută printre ceilalţi care alcătuiesc grupul său social. În opinia mea, un om valoros este acela care poate rămâne consecvent ideilor sale în orice circumstanţă. Din acest motiv cred că cei care, din interese personale şi materiale meschine, trădează propriul cuvânt, la fel de lesne îşi pot trăda semenii şi, deci, sunt demni de tot oprobriul.
În al doilea rând, consider că un exemplu potrivit de astfel de oameni “încăpători” sunt foştii activişti şi politici comunişti din ţara noastră. Din acest grup se disting, totuşi, cei care, pe de-o parte , cred în continuare în convingerile lor şi, pe de altă parte, cei care îşi recunosc vina. Dând la o parte aceste două categorii, rezultă o masă compactă de oameni fără caracter şi fără scrupule, care astăzi se erijează în cei mai virtuoşi conducători ai naţiunii.
În concluzie, după cum toţi oamenii au defecte, anumite vicii ale societăţii le pot revela şi accentua, dovedindu-se că, într-adevăr, mulţi oameni sunt “încăpători”.


Varianta 09
„Cu nimic nu poate fi înlocuit fondul de aur al cunoaşterii dobândit prin îndelungată experienţă”. (Eusebiu Camilar, cf. Reflecţii şi maxime)
Prin afirmaţia sa “Cu nimic nu poate fi înlocuit fondul de aur al cunoaşterii dobândit prin îndelungata experienţă”, Eusebiu Camilar pune în evidenţă importanţa cunoaşterii, şi mai ales, valoarea cunoaşterii îndelung aprofundate.
În primul rând, se ştie că, de cele mai multe ori , cunoştinţele se acumulează odată cu experienţa, iar cu cât experienţa este mai îndelungată, cu atât şi cunoştinţele au o mai mare valoare.
De asemenea, când o persoană este preocupată de un anumit domeniu, iar preocuparea sa se concretizează într-o muncă asiduă şi o continuă încercare de a găsi răspunsuri la variate probleme din domeniul respectiv, dupa un timp, va ajunge la o cunoaştere minuţioasă a detaliilor, pe care probabil nu le-ar putea învăţa dintr-o carte, sau nu i-ar putea fi dezvăluite de altcineva.
De aici consider eu că vine valoarea cunoaşterii dobândite prin experienţa, o valoare într-adevăr deosebită, ce nu poate fi înlocuită şi nici obţinută pe alte căi.



Varianta 10
„Omul, când pierde cinstea, n-are ce să mai piarză*”. (Cilibi Moise,
Apropouri)
Consider adevarata afirmaţia lui Ştefan Zeletin din care se desprinde ideea că oamenii josnici (“suflarea măgărească”, după cum îi numeşte autorul) care nu inteleg arta şi frumosul, în semn general, încearcă să le distrugă.
În primul rând, oamenii parveniţi din ce în ce mai numeroşi, ce controlează societatea, nu apreciază la adevărata valoare, din punct de vedere cultural sau spiritual un lucru.
În al doilea rând, talentul a început să-şi piardă din importanţă în perioada contemporană, în care el se împleteşte cu artificialul şi nonvaloarea, pierzându-şi din strălucire şi fiind chiar dat la o parte, “înăbuşit”, “tăiat din rădăcina” de persoane lipsite de cultură, răuvoitoare, dar cu mare influenţă.
Nu în ultimul rând, este trist că nu se mai pune preţ pe cinste. De exemplu, cine mai apreciază un om cu o conştiinţă curată, cu o privire sinceră şi cu dorinţa de a face bine ? Din păcate, nimeni. Se caută venituri rapide, voci artificiale, picturi copiate, sculpturi ieftine, imitaţii, cărţi traduse greşit, melodii ce promovează banii şi nonvaloarea. Cinstea a fost dusă la rangul de ruşine: “Cine e cinstit, e prost, nu va şti să se descurce.”
Ca o concluzie, prin afirmaţia sa, Ştefan Zeletin încearcă să ne facă să fim conştienţi de caracterul distructiv al celor ce nu înteleg adevăratele valori precum cinstea şi talentul, criticând dur pe cei necinstiţi.


Varianta 11
„Conştiinţa să-ţi dicteze datoria, nu legile...”. (Liviu Rebreanu, Opere;
cf. Marin Bucă, Enciclopedia gândirii aforistice româneşti)
Pentru a putea avea succes în orice activitate ar întreprinde, omul trebuie să-şi conştientizeze simţul datoriei. Aceasta îl motivează pe om să persevereze în munca sa.
Un prim argument în sprijinul afirmaţiei citate ar fi faptul că datoria pe care omul şi-o asumă trebuie să pornească din interiorul conştiinţei sale şi să fie corespunzătoare moralei sale proprii. Astfel, omul, fiind în strânsa legatură cu semenii săi şi cu societatea, trebuie să fie animat de datoria faţă de munca sa, dar şi de datoria faţă de societate. În opinia mea, conceptul kantian al datoriei ca imperativ categoric al existenţei caracterizează omul ideal.
Pe de altă parte, eu consider că legile, deşi sunt factori regulatori indispensabili în societate, prin caracterul lor coercitiv, nu pot influenta conştiinţa omului. Fiinţa umană iubeşte şi conştientizează mult mai profund rodul gândirii ei decât un imperativ exterior. În plus, eu cred ca propria conştiinţă morală este mai valoroasă decât legea prin faptul că, de multe ori, ceea ce este legal nu este moral.
În concluzie, conştiinţa trebuie să fie cel mai ascuţit simţ al omului şi să-l ajute să se înalţe în fiecare zi mai mult.


Varianta 12
„Un copil voia să scoată peşte din apă – să nu se înece!”. (Lucian
Blaga, Cugetări)
Vârsta copilăriei fericite este una dintre cele mai frumoase etape ale vieţii omului, motiv pentru care fiecare adult şi-o rememorează cu plăcere.
În primul rând, copilăria este perioada inocenţei şi a grijii pentru cei dragi, pentru natură, pentru micul univers în care copilul traieşte. La această vârstă, omul matur în devenire ia în serios orice lucru, cât de neînsemnat, îl cercetează cu multă curiozitate şi emite păreri una mai originală decât cealaltă. Acestea sunt motivele pentru care oamenii mari se amuză la emisiunile televizate în care prichindeii îşi dau cu părerea- pe un ton grav- în legatură cu problemele vieţii. Această primă parte a vieţii este crucială prin fundamentul pe care îl pune la temelia viitoarei individualităţi (comportament, maniere, cunoştinţe primare). De aceea, nu este întamplător faptul ca poporul român a cristalizat această etapă formativă în expresia “cei şapte ani de-acasă”.
În al doilea rând, este important de menţionat că adevărata conştientizare a vârstei copilăriei se petrece în a doua parte a vieţii. Odată cu apariţia copiilor, apoi a nepoţilor, omul matur îşi aminteşte cu nostalgie de vremea când era copilul inocent pe care îl întrezăreşte pe chipurile acestora. Grijile vieţii îl aspresc şi îl fac de multe ori să spună: “ ce n-aş da să fiu copil din nou”.
În concluzie, copilăria şi imaginea asociată a casei părinteşti sunt două rădacini cărora omul le rămâne tributar întreaga viaţa.



Varianta 13
„Azi civilizaţia şi cultura sunt ca două trenuri ce merg pe linii
paralele, dar în direcţii opuse: pe măsură ce civilizaţia creşte, cultura scade”. (Vasile Băncilă, Filosofia
vârstelor)
Cultura se constituie într-o parte integrantă a matricei definitorii a fiinţei umane. Ceea ce deosebeşte însă oamenii este atitudinea lor faţă de fenomenul cultural, în căutarea propriei personalităţi.
În primul rând, civilizaţia şi cultura s-au dezvoltat concomitent, una fiindu-i indispensabilă celelilalte. De cele mai multe ori, însă, ni se poate părea ca ele merg pe drumuri separate, ca nu ar converge spre acelaşi punct. În realitate însă, în timp ce civilizaţia este mai degrabă instanţa exterioară în care toţi oamenii trăiesc şi îşi exersează capacităţile, cultura este lumea interioară a individului, esenţa sa intelectuală şi puntea de legatură cu civilizaţia. Deşi, la modul general, cultura nu este (sau nu ar trebui să fie) apanajul unei elite, acestea există, sub forma academiilor naţionale. Ele sunt considerate etaloane ale culturii şi puncte de reper ale civilizaţiei, semn că şi la nivel colectiv cultura are acelaşi rol binefăcător ca la nivel individual.
În al doilea rând, falia dintre civilizaţie şi cultură pe care o sesizează Vasile Băncilă este mult mai evidentă în societatea noastră. Cel puţin în ultimele două secole, mediul românesc a fost şi este supus unui proces de “ardere a etapelor”, de importare a unor forme fără fond. Într-un astfel de climat cultural, atenţia acordată culturii alunecă spre latura prozaică a lumii, restrângând-o spre cercurile elitiste.
În concluzie, civilizaţia şi cultura sunt indisolubil legate, iar dezvoltarea uneia nu merită să se facă în detrimentul celeilalte.


Varianta 14
„Am sentimentul de a fi ratat ceva esenţial ori de câte ori n-am mers până la
capătul situaţiilor care păreau gata să mă trântească la pământ”. (Livius Ciocârlie, Paradisul derizoriu )
Una dintre cele mai importante căi de cunoaştere este experienţa. Ea este totodată şi cea mai dură, multe întamplări ale vieţii cerându-se abordate cu mult curaj.
Un prim argument în sprijinul ideilor mele ar fi faptul că atitudinea fiecărui om faţă de situaţiile cu care se confruntă este una foarte pesonală, în sensul că există oameni care trăiesc doar câteva decenii şi lasă în urmă o bogată experienţă de viaţă şi oameni care, deşi ating vârste matusalemice, reuşesc să-şi păstreze inocenţa cognitivă. Este vorba aici despre curajul de a păşi pe tărâmuri necunoscute şi de a căuta mereu noi provocări.
Un al doilea argument ar fi faptul că cei mai mulţi oameni au predispoziţia de a ceda în faţa obstacolelor, după cum marturiseşte autorul citat. El afirmă, totodată, că de multe ori dificultatea, înălţimea obstacolului sunt aparente şi trebuiesc înfruntate în mod curajos, ezitarea ilustrând ulterior zicala: “după război, mulţi viteji se-arată”. În plus, acceptarea neputinţei privează mintea şi sufletul de bucuria unei victorii; din dezertare în dezertare, subconştientul se încarcă negativ şi sentimentul eşecului se permanentizează.
Aşadar, curajul este una dintre cele mai utile calităţi umane, fiind un energizant al minţii şi o treaptă spre cunoaştere.


Varianta 15
„A susţine că nu există destin e totuna cu a susţine că individualul e
nesemnificativ şi că viaţa omului e o întâmplare fără rost”. (Andrei Pleşu, Minima moralia)
Personal, nu sunt de acord cu afirmaţia lui Andrei Pleşu, deoarece consider că a afirma supremaţia destinului în viaţa omului este echivalent cu a te disculpa de propriile greşeli invocand soarta implacabilă.
Un prim argument ar fi faptul că aşa-numitul destin reprezintă, de fapt, o predestinare de a te naşte, de a trăi într-un anumit loc şi timp. Însă restul acţiunilor omului, precum şi implicaţiile acestora cad în responsabilitatea exclusivă a individului. Omul, fiind înzestrat cu discernământ şi intelect, are capacitatea de a-şi construi viaţa independent, dar şi responsabil.
Un al doilea argument în sprijinul ideii este perspectiva creştină asupra destinului si responsabilităţii. Deşi Dumnezeu îl aşază pe om într-un anumit context spaţial şi temporal şi îi transmite setul de norme dupa care să se ghideze în viaţă, îi lasă acestuia libertatea de a-şi alege propria cale. Adoptând această atitudine, omul îşi caştigă importanţa în viaţa sa, care devine o întamplare plină de rost. Destinul imuabil nu mai poate fi invocat.
În concluzie, destinul trebuie privit ca o predestinare, în contextul libertăţii şi responsabilităţii individuale.



Varianta 16
„Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate
acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi
care implică fiinţa umană în totalitatea sa”. (Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri)
Sunt de accord cu părerea lui Mircea Eliade despre dor, anume că: „Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică omul în totalitatea sa.”.
În primul rând, putem preciza că acest cuvânt este intraductibil în alte limbi din cauza semanticii sale deosebit de bogate. „Dor” poate semnifica dragoste, pasiune, frământare sentimentală, năziunţă, aspiraţie, alean, nostalgie, suferinţă din dragoste, dorinţă de a revedea persoana dragă, durere, atracţie erotică... Toate trăiri ce reprezintă omul în totalitatea sa. De exemplu, expresiile uzuale: „mi-e dor de tine" (a-ţi lipsi persoana dragă), „a zice cu dor” (cu patimă), „cântă să-şi mai potolească dorul” (tristeţea), „de dorul cireşelor abia aştepţi primăvara” (poftă), exprimă frământări sentimentale de la pasiune până la senzaţii cu semnificaţii mai puţin profunde, dar ce se identifică la fel de bine cu firea umană.
În al doilea rând, prin cuvântul „dor” ne putem exprima şi nevoia de experienţă reală, aspiraţia spre aceasta, deoarece cuvântul sugerează doar dorinţa (faţă de persoana dragă aflată departe, erotică, culinară), dar fără a şti dacă va fi îndeplinită sau este doar utopie.
În concluzie, cuvântul „dor” reflectă toate faţetele firii umane, reprezentând-o în totalitatea sa.


Varianta 17
„Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce, se
dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde”. (Ioan Slavici, Mara)
Sunt de acord cu părerea lui Ioan Slavici conform căreia „Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să şti de ce, se dă pe faţă, fără ca să ştii cum şi te duce fără ca să şti unde.”.
În primul rând, iubirea apare spontan, fiind imprevizibilă, ca orice sentiment al omului. Din această cauză, s-a considerat că dragostea „este din altă lume”, pogorându-se asupra noastră ca un har divin, ca o vrajă, ori o boală. Un exemplu din literatura noastră este mitul zburătorului, regăsit în poezia „Sburătorul” a lui Ion Heliade Rădulescu, unde fata care se îndrăgosteşte cere ajutorul mamei pentru a scăpa de acele senzaţii necunoscute ei.
În al doilea rând, odată îndrăgostiţi, cei doi tineri pot renunţa la orice pentru a-şi păstra iubirea, trecând peste prejudecăţi majore: sociale, rasiale, religioase, ceea ce îi aruncă în tumultul vieţii, fără a şti unde. Spre exemplu în legenda „Romeo şi Julieta” se ajunge la un final tragic pornind de la o pasiune înflăcărată ce încalcă regulilile sociale. Un alt exemplu se regăseşte în romanul „Mara” al lui Ioan Slavici, unde Persida trece peste contrângeri religioase, sociale, etnice, incompatibilitate de temperament ducând la o situaţie mai puţin tragică, dar la o căsnicie nefericită.
În concluzie, iubirea poate fi privită ca o pasiune apărută din senin, ce ne poartă pe căi neprevăzute, dacă nu optăm pentru o viaţă constrânsă de rigorile raţiunii.


Varianta 18
„Dreptatea a ca lemnul cel uşor, care-l apasă în apă, şi tot cândva
iese d-asupra”. (Proverb românesc)
Acest proverb românesc sugerează ideea cu care sunt şi eu de acord, că dreptatea, valoarea cel mai uşor de negat, iese, la un moment dat la iveală, indiferent de forţa şi dibăcia celor care nu o vor.
Eu consider ca învătând regulile jocului şi ale vieţii la perfecţie, omul ştie cum să le încalce. Dreptatea nu poate fi descoperită şi apreciată fără a şti ceea ce o neagă. Există foarte multe persoane puternice, influente care nu numai că fug de dreptate, dar o ascund cu orice preţ şi învinovăţesc pe nedrept. De exemplu, în justiţie, deşi se aduc multe probe false şi cel vinovat scapă nepedepsit, cineva tot ştie adevărul şi mai devreme sau mai târziu el va ieşi la iveală.
O altă situaţie este cea în care avem multe motive să plângem, dar când se face dreptate, descoperim că este suficient unul singur pentru a zâmbi. Spre exemplu, la un examen la care toate subiectele au fost grele, iese soarele şi supărările trec atunci când rezultatul ne face dreptate, reuşind să treacă cei ce au învăţat serios şi le este recompensată munca.
În concluzie, lumea în care trăim este plină de nedreptăţi (de observat şi faptul ca “dreptate” nu are plural, în timp ce antonimul sau da: „nedreptati”), dar dreptatea există şi ea iese la suprafaţă precum lemnul împins în apă.


Varianta 19
„Orice durere are leac. Greutatea este doar să-l dibuieşti”. (Liviu
Rebreanu, Opere, 3)
Sunt de acord cu afirmatia lui L. Rebreanu care spune ca „Orice durere are leac. Greutatea este doar să-l dibuieşti” din urmatoarele motive:

In primul rand, intr-adevar orice durere are leac,fie ea cat de complexa, iar pentru a sustine aceasta afirmatie pot sa dau urmatorul exemplu din massmedia care
face referire la o persoana care s-a vindecat de Sida doar cu puterea mintii avand o gandire pozitiva.
In al doilea rand stim de la orele de religie si nu numai faptul ca Dumnezeu ne spune (prin intermediul bibliei) ca nu vom avea parte de dureri mai mari decat putem suporta.

In concluzie putem admite faptul ca orice durere daca este descoperita in timp si daca avem puterea de a o intelege atunci cu siguranta reusim sa trecem peste ea.



Varianta20
„Laboratorul educaţiei e fapta”. (Marin Voiculescu, Replici)
Sunt de acord cu părerea lui Marin Voiculescu că faptele noastre sunt oglinda propriei gândiri, cunoaşteri şi mai ales a educaţiei primite.
În primul rând, prin fapte împărtăşim şi altora din cunoştinţele noastre şi acesta e un prim pas în cucerirea eternităţii. Educaţia transformă omul şi-i dă altă natură. Tot ce facem este ceea ce gândim, ce şi cum este înăuntrul nostru. Cel educat este călăuzit prin convingere spre corectitudine şi datorie şi mai greu va săvârşi ceva nepotrivit. De exemplu, nu ne vom putea încălca principiile şi vom respecta oamenii pe stradă, la şcoală, la serviciu, pe toţi cei cu care intrăm în contact, dacă aşa am văzut la părinţii noştri şi aşa am fost îndrumaţi să facem.
Un alt argument este că, dacă educaţia primită este una aleasă, roadele ei se vor vedea în faptele noastre. Propriile sale fapte îl fac pe om însemnat ori ba. Prin ele el ori se înalţă tot mai sus, ori cade. Sufletul fără învăţătură nu poate da roade. De exemplu, inteligenţa nu poate surclasa niciodată educaţia. Oricâte diplome ai avea, comportamentul urât sfidează capacităţile intelecuale.
De asemenea, educaţia odată însuşită este greu de reorientat. Cei şapte ani de acasă nu se vor întoarce şi comportamentul de pe parcursul întregii noastre vieţi va reflecta mereu ceea ce am fost învăţaţi să facem. Cel mai bun exemplu care poate susţine aceasta este că există tineri cu judecată şi bătrâni fără minte. Nu timpul ne învaţă să gândim, ci o educaţie timpurie şi bună.
Aşadar, educaţia este baza firii omului, iar fără ea restul nu ar conta. Ea ne influenţează parcursul în viaţă pentru că de calitatea ei depind toate faptele noastre.


Varianta 21
„Nu e bun de nimic cel care nu e bun decât pentru el”. (Proverb
românesc)
Proverbul romanesc "Nu e bun de nimic cel care nu e bun decat pentru el"
este o afirmatie adevarata si o sustin prin urmatoarele argumente:
In primul rand acel om care este egoist nu poate nu fi om in adevaratul sens al cuvantului deoarece acesta se gandesti numai la propria persoana fara sa ii pese si de ceilalti din jurul sau.Mai devreme sau mai tarziu va ajunge o persoana izolata,introvertita,si asta nu poate bucura pe nimeni nici pe cel egoist.
In al doilea rand cred k cel care este egoist ajunge intr_un final sa fie rautacios,posesiv si din aceasta cauza i-si doreste sa aiba din ce in ce mai mult si are impresia ca nu ii mai ajunge nimic.
In concluzie cred ca este in zadar sa ai cunostiinte,bunuri,daca le tii numai pentru tine si nu le impartasesti si cu cei apropiati.


Varianta 22
„Greşelile nu se iartă, ci se repară”. (Nicolae Iorga, Cugetări)
Afirmatia lui N. Iorga arunca o lumina surprinzatoare asupra ideii de greseala, mutand accentul de pe „repararea”, prin iertare, a constiintei celui care care a comis-o pe „repararea”consecintelor reale ale greseli, afirmatie ce intruneste si adeziunea mea.
In primul rand, trebuie spus ca greseala are ecouri, consecinte pe doua planuri: in planul constiintei si in planul exterior unde s-a produs. In acest sens,a ierta rezolva doar primul aspect al problemei: usurarea constiintei persoanei care a comis eroarea,consecintele ramanand acolo.
Pe de alta parte,a ierta poate fi o incurajare a greselii, ea putandu-se repeta oricand,de vreme ce nu l-ai determinat pe cel care a comis-o sa reflcteze asupra consecintelor ei. A repara presupune sa stii ce nu a functionat bine, sa stii sa faci lucrurile sa functioneze din nou in mod corect.
In concluzie,afirmatia de o mare putere educativa mi se pare adevarata.


Varianta 23
„Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeaşi plămadă ca şi
sacrificiul de sine”. (Dimitrie Gusti, Opere, II)
Sunt de acord cu afirmatia lui Dimitrie Gusti si anume "..." deoarece consider ca eroismul nu poate fi poruncit si nici rasplatit.
In primul rand,eroismul este o caracteristica a fiecarui om in parte ce nu poate fi impusa,fiecare persoane avand dreptul la libera alegere,daca doreste sau nu sa faca un act de eroism.Aceasta disponibilitate nativa este caracteristica persoanelor morale,care tind spre binele absolut si sunt gata sa sacrifice totul pentru o cauza nobila sau un ideal.Bineinteles,aceasta calitate se poate si dobandi in timp,prin buna cunoastere de sine,prin acceptarea punctelor slabe si dorinta de a fi mai bun si de a face ceva bun,ceva demn de admirat,dar se poate si ca sa detii aceasta calitate inlauntrul tau si sa n`o descoperi decat intr`o situatie limita,care te impinge sa fii erou in acel moment.
In al doilea rand,eroismul vine din inima si nu din considerente materiale,rasplata eroului fiind strict sufleteasca,o inaltare spirituala si o purificare pe care putini au sansa sa o simta.Acetele de eroism sunt de regula rasplatite prin monumente ridicate in memoria celor ce s`au sacrificat pentru o cauza nobila,pentru un ideala,pentru tara sau poporul sau.Dar acestea sunt recunoasteri materiale,care nu folosesc in nici un fel eroilor.
In concluzie,eroismul nu poate fi impus,iar rasplata nu poate fi decat in sufletul generos al eroului.